Discuția despre locurile ocupate abuziv la stațiile de încărcare pentru mașini electrice are o problemă mai mare decât lipsa amenzilor sau nepăsarea autorităților locale. Are o problemă de bază: România nu are o lege clară, coerentă și aplicabilă care să trateze explicit această situație. Iar în lipsa legii, fiecare se face că nu vede, fiecare pasează responsabilitatea și, în final, nimeni nu răspunde pentru nimic.
În teorie, vorbim despre tranziție verde, despre mobilitate electrică, despre investiții în infrastructură și despre obiective asumate la nivel european. În practică, ajungi cu o mașină electrică la o stație de încărcare și găsești locul ocupat de o mașină diesel sau pe benzină, parcată liniștit, fără stres, fără teamă de amendă, fără să fie deranjată de cineva. Nu pentru că șoferul respectiv ar fi curajos, ci pentru că știe foarte bine că nu are ce să i se întâmple.
Aici nu mai vorbim doar despre lipsa de bun-simț, ci despre un vid legislativ. Codul Rutier nu definește clar stațiile de încărcare ca infrastructură cu regim special, similar locurilor pentru persoane cu dizabilități. În multe localități, nu există hotărâri de consiliu local care să reglementeze explicit interdicția și sancțiunea. Iar acolo unde există tentative de reglementare, ele sunt neclare, interpretabile sau pur și simplu neaplicate.
Rezultatul este previzibil: poliția locală ridică din umeri, poliția rutieră spune că nu e competența ei, administrația locală spune că „analizează”, iar între timp stațiile de încărcare sunt blocate zilnic. Practic, avem infrastructură fără protecție legală. Am pus prize, dar n-am pus reguli.
Pentru șoferii de mașini electrice, asta nu este o discuție teoretică, ci una foarte concretă. Dacă nu poți încărca, nu poți circula. Nu vorbim despre confort, ci despre funcționalitate. Iar când statul încurajează achiziția de vehicule electrice, dar nu asigură accesul real la infrastructură, mesajul transmis este contradictoriu și, pe termen lung, descurajant.
Din perspectivă economică, situația este absurdă. Se investesc bani publici și privați în stații de încărcare care nu pot fi folosite atunci când este nevoie de ele. Se pierd ore, se pierd clienți, se pierde încredere. Iar toată această pierdere este generată nu de lipsa tehnologiei, ci de lipsa unei reglementări simple și ferme.
O lege clară ar rezolva rapid problema: definirea explicită a locurilor de încărcare, interdicția clară de ocupare de către vehicule neelectrice, sancțiuni precise și competențe bine stabilite pentru autoritățile de control.
Până atunci, trăim într-un paradox tipic românesc: promovăm mobilitatea electrică, dar tolerăm blocarea infrastructurii ei de bază; vorbim despre reguli, dar nu le scriem; ne plângem că lucrurile nu funcționează, dar evităm exact instrumentul care le-ar face să funcționeze — legea.
Stațiile de încărcare nu sunt parcări, dar în lipsa unei reglementări clare sunt tratate exact ca atare. Iar cât timp statul nu își asumă să pună ordine prin lege, tranziția electrică rămâne, din nou, un proiect frumos pe hârtie și frustrant în realitate.
Be the first to comment